O reacție la o inițiativă care merită discutată
În ultimele zile, senatorul Ciprian Rus a prezentat o inițiativă legislativă prin care propune ca statul să nu mai cumpere dependență digitală și ca soluțiile software dezvoltate din bani publici să poată fi auditate, reutilizate și, acolo unde este posibil, publicate ca open source.
Consider că direcția este una corectă.
Ca persoană implicată de mulți ani în proiecte IT pentru administrația publică, mă bucur să văd că subiecte precum interoperabilitatea, portabilitatea și evitarea fenomenului de vendor lock-in ajung în dezbaterea publică.
Totuși, cred că problema reală este puțin diferită de cea prezentată.
România are deja o obligație legală importantă
Puțini cunosc faptul că legislația românească conține deja o prevedere foarte clară.
Art. 12 alin. (1) din OUG nr. 41/2016, în forma actualizată, stabilește că atunci când o instituție publică achiziționează dezvoltarea unei aplicații software la comandă, documentația de atribuire și contractul trebuie să prevadă transferul drepturilor patrimoniale asupra programului către autoritatea contractantă.
Cu alte cuvinte, pentru software-ul dezvoltat special pentru o instituție publică, statul ar trebui să dețină deja drepturile necesare pentru utilizare, modificare și dezvoltare ulterioară.
Din experiența proiectelor publice însă, această obligație nu este întotdeauna înțeleasă și nici verificată riguros la recepția proiectelor.
Open source nu rezolvă automat dependența
Deseori se creează impresia că publicarea codului sursă rezolvă toate problemele.
Realitatea este mai complexă.
Dacă o instituție deține deja drepturile patrimoniale asupra unei aplicații, aceasta poate decide:
- să reutilizeze soluția într-un alt proiect;
- să permită unei alte instituții să o utilizeze;
- să publice codul sursă;
- sau să păstreze anumite componente confidențiale din motive de securitate.
Adevărata întrebare nu este dacă software-ul este open source.
Întrebarea este dacă statul știe ce deține.
Lipsa unei evidențe naționale
Astăzi nu există o evidență practică și ușor accesibilă a soluțiilor software pentru care statul deține deja drepturile patrimoniale.
Astfel, apar frecvent situații în care:
- o instituție dezvoltă o aplicație pe care alta nu știe că o poate reutiliza;
- aceeași funcționalitate este finanțată de mai multe ori;
- soluțiile rămân izolate la furnizorul inițial;
- documentația tehnică nu este suficientă pentru a permite migrarea către alt dezvoltator.
În practică, nu lipsa legii produce aceste situații, ci lipsa unei guvernanțe reale asupra activelor software ale statului.
Drepturile patrimoniale nu înseamnă automat reutilizare
Mai există o nuanță importantă.
O instituție poate deține drepturile asupra unei dezvoltări software, dar aceasta poate reprezenta doar o extensie construită peste o platformă comercială (COTS).
Într-un astfel de caz:
- codul propriu poate fi reutilizat;
- însă produsul comercial rămâne supus licențelor producătorului;
- iar migrarea completă poate deveni dificilă.
De aceea, simpla formulare "statul deține codul" nu este suficientă.
Trebuie clarificate:
- componentele asupra cărora există drepturi;
- documentația tehnică;
- scripturile de instalare;
- licențele terțe;
- posibilitatea de migrare;
- arhitectura soluției.
Recepția este momentul critic
În foarte multe proiecte IT, recepția finală se concentrează aproape exclusiv pe funcționalități.
Mult mai puțin se verifică dacă au fost predate:
- codul sursă complet;
- documentația tehnică;
- drepturile patrimoniale;
- procedurile de instalare;
- mecanismele de migrare;
- accesul la bazele de date și configurațiile necesare.
Fără aceste elemente, instituția poate avea formal drepturile asupra aplicației, dar practic să rămână dependentă de furnizor.
Ce cred că ar produce un impact real
Din punctul meu de vedere, o evoluție naturală a legislației ar include:
- un registru național al soluțiilor software dezvoltate din fonduri publice;
- obligativitatea înscrierii soluției în acest registru la recepția finală;
- posibilitatea ca alte instituții să solicite reutilizarea soluției printr-o procedură simplă;
- reguli clare privind ce poate deveni open source și ce trebuie protejat din motive de securitate;
- verificarea efectivă, la recepție, a codului sursă, documentației și drepturilor patrimoniale.
Aceste măsuri ar reduce mult mai eficient costurile publice decât simpla introducere a unei noi obligații legislative.
Inițiativa senatorului Ciprian Rus deschide o dezbatere necesară și aduce în atenție o problemă reală: dependența digitală a administrației publice.
Totuși, România pornește deja de la o bază legislativă importantă.
Provocarea nu este doar adoptarea unei noi legi, ci aplicarea consecventă a obligațiilor existente, inventarierea soluțiilor dezvoltate din bani publici și crearea unui mecanism prin care acestea să poată fi reutilizate eficient între instituții.
Abia atunci vom putea spune că investițiile în digitalizare produc valoare pe termen lung pentru întregul sector public, nu doar pentru fiecare proiect în parte.